Octavian Goga
Rugăciune Rătăcitor, cu ochii tulburi,Cu trupul istovit de cale,Eu cad neputincios, stăpâne,În faţa strălucirii tale.În drum mi se desfac prăpăstii,Şi-n negură se-mbracă zarea,Eu în genunchi spre tine caut:Părinte,-orânduie-mi cărarea!În pieptul zbuciumat de doruriEu simt ispitele cum sapă,Cum vor să-mi tulbure izvorulDin care sufletul s-adapă.Din valul lumii lor mă smulgeŞi cu povaţa ta-nţeleaptă,În veci spre cei rămaşi în urmă,Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.Dezleagă minţii mele tainaŞi legea farmecelor firii,Sădeşte-n braţul meu de-a pururiTăria urii şi-a iubirii.Dă-mi cântecul şi dă-mi luminaŞi zvonul firii-ndrăgostite,Dă-i raza soarelui de varăPleoapei mele ostenite.Alungă patimile mele,Pe veci strigarea lor o frânge,Şi de durerea altor inimiÎnvaţă-mă pe mine-a plânge.Nu rostul meu, de-a pururi pradăUrsitei maştere şi rele,Ci jalea unei lumi, părinte,Să plângă-n lacrimile mele.Dă-mi tot amarul, toată trudaAtâtor doruri fără leacuri,Dă-mi viforul în care urlăŞi gem robiile de veacuri.De mult gem umiliţii-n umbră,Cu umeri gârbovi de povară...Durerea lor înfricoşatăÎn inimă tu mi-o coboară.În suflet seamănă-mi furtună,Să-l simt în matca-i cum se zbate,Cum tot amarul se revarsăPe strunele înfiorate;Şi cum sub bolta lui aprinsă,În smalţ de fulgere albastre,Încheagă-şi glasul de aramă:Cântarea pătimirii noastre.